Scrisori de la un sceptic

Corespondenţa 4

2008-05-30T04:42:00.000-07:00

Cunoaste Dumnezeu viitorul?

17 Aprilie, 1989
Dragă Greg,

Mă bucur că am putut povesti cu tine si cu Shelley la telefon zilele trecute. Pari destul de entuziasmat de dezbaterea cu savantul musuluman. Si eu sunt la fel. Să nu uiti sa îmi spui cum merge.

Asa cum ti-am spus si la telefon, mi-a plăcut mult ultima ta scrisoare. Gândurile tale despre rai mi se par însă nerealiste. Cine a spus ca viata “nu ar trebui” să fie atât de tragică pe cum este? Reflexiile tale despre libertate, dragoste si responsabilitate mi se par însă intuitive. Mi-au pus o nouă întrebare. Presupunând că Dumnezeu este atotstiutor, de ce nu s-a uitat înainte să vadă cine va folosi libertatea în mod drept sau nedrept si apoi să creeze doar pe cei buni? Am avea totusi libertate dar într-o lume fără suferinta. Mi se pare tare ciudat ca Dumnezeu să trebuiască sa îsi asume orice fel de riscuri. Nu are El (după părerea ta) control complet?

Rumegă la asta si spune-mi ce crezi.

Cu drag mereu,
Tata.

________________________________

29 Aprilie, 1989
Dragă Tată,

Dezbaterea mea cu Dr. Badawi, savantul musuluman, a mers foarte bine. Sala a fost plină la refuz, în mod special cu musulumani si a fost o adevarată plăcere sa împart cu ei câteva din motivele pentru care cred ca Isus a fost Dumnezeu întruchipat. Dezbaterea a fost mai mult despre Trinitate, însă cel mai mult timp l-am petrecut discutând despre Isus (pentru că cele două subiecte sunt inseparabile). Conform asteptărilor, toti crestinii din audientă au fost de părere că argumentele mele au fost mult mai convingătoare decât ale lui. Sunt sigur, însă, ca musulumanii au crezut la fel despre Dr. Badawi. A fost extrem de perspicace, însă eu sunt multumit cu prezentarea mea si cu răspunsurile date lui.

Să trecem însă la dezbaterea noastră. Întrebarea din ultima ta scrisoare despre precunoasterea lui Dumnezeu este una bună, dar cred că se bazează pe o conceptie gresită despre ceea ce presupune atotcunoasterea lui Dumnezeu (faptul că El cunoaste totul). Din punctul de vedere al Crestinismului Dumnezeu cunoaste toată realitatea – tot ceea ce se poate cunoaste. Dar a presupune că El stie dinainte cum va purta orice persoană liberă, implică faptul că activitatea fiecărei persoane libere este deja cunoscută – chiar dinainte ca persoana însăsi să o fi făcut! Dar nu e chiar asa. Daca ni s-a dat libertate, noi creăm realitatea deciziilor noastre prin însusi faptul că luăm aceste decizii. Si până când luăm aceste decizii, ele nu există. Astfel că Dumnezeu nu poate să cunoască dinainte deciziile bune sau rele pe care le iau oamenii creati de El, până când El îi crează, si ei, la rândul lor, crează deciziile lor.

Acum ar trebui să îti spun ca aceasta nu este pozitia traditională a Crestinismului. Credinta traditionala a Crestinismului este că Dumnezeu cunoaste de fapt dinainte actiunile libere ale fiecăruia. Dar si aici se sutine că Dumnezeu le cunoaste dinainte actiunile doar pentru ca acesti oameni într-adevăr le vor face. Cunostinta lui Dumnezeu este bazată pe actiunile (viitoare) ale oamenilor si nu invers. Ar fi asadar imposibil pentru Dumnezeu să se abtină de la a-i crea pe acesti oameni pe baza actiunilor lor (încă viitoare). Actiunea lor viitoare nu ar exista decât dacă Dumnezeu i-ar fi creat!
Personal, cred ca această ultimă pozitie nu se poate sustine din punct de vedere filozofic. Ambele pozitii însă neagă faptul ca Dumnezeu ar avea o cunoastere despre lume care să fie independentă de lumea reală. Întrucât cunoasterea lui Dumnezeu despre lume se bazează pe lumea creată, Dumnezeu nu este liber să creeze în mod selectiv o lume perfectă pe baza unei alte lumi imperfecte pe care se presupune ca El ar cunoaste-o dinainte.

Răspunsul meu este cam filozofic, recunosc si ti-am promis mai devreme că am să mentin discutia pe cât posibil la nivel de “limba vorbita”. Dar hei, si întrebarea ta a fost destul de filozofică – asa că ce puteam să fac?

Rumegă si tu la asta pentru o vreme si spune-mi ce crezi.
Cu toată dragostea mea,
Greg.

Corespondenţa 3

2008-05-22T04:31:00.000-07:00

Merită riscul libertătii toată această suferintă?

8 Aprilie, 1989
Dragă Greg,

Sper că totul este bine cu tine si familia. Cum se arată dezbaterea ta musulumana? Imi pare rău că am fost putin cam incet cu răspunsul la ultima ta scrisoare, insă a cerut un oarecare timp de gândire.

Ideea ta despre relatia dintre libertate si responsabilitate are ceva consistentă. Este foarte intrigantă. Am insa o alta intrebare cicălitoare. Ar trebui sa punem la indoiala intelepciunea unui Creator care ar da atat de multă greutate libertătii. Merită toate acestea? Să creezi o lume in care nebuni ca Hitler sau Stalin pot sa isi foloseasca libertatea lor pentru a lua libertatea – si viata – altor milioane este, sincer sa fiu, proasta administrare. Daca El valoreaza libertatea atat de mult, de ce dracu’ a facut Dumnezeu atat de usor ca vointa (libertul arbitru al) unuia sa poata sa distruga libertatea atâor milioane?

Merita toata treaba asta? Libertatea este buna, dar nu stiu daca merita tot raul si suferinta pe care le vedem pe lumea asta. Sunt sigur ca daca am putea-o intreba pe fata aceea care a fost violata si mutilata, ar spune ca nu a meritat. Daca ai putea vorbi Evreii care au cazut victime la Auschwitz, ar spune cu totii la dracu’ cu libertatea pretioasa a lui Hitler. Daca ai vorbi cu o mama din Etiopia al carei fiu moare incercand sa mai suga un strop de lapte de la sanul ei deshidratat, ma indoiesc ca ar spune ca a meritat.

Imi pare rau ca sunt asa de incapatânat, dar mi se pare ca este o intrebare valida.

Cu mult drag,
Tata.

___________________________________

11 Aprilie, 1989
Draga Tata,

Apreciez seriozitatea cu care tratezi corespondenta noastra. In mod evident, pui multa gândire in aceste scrisori, si imi place asta. Întrebarea ta este cu siguranta valida.

Exista patru puncte pe care as vrea sa le discut in raspunsul la intrebarea ta.
Mai intâi, as argumenta ca riscul libertatii trebuie sa fie exact proportional cu potentialul sau pentru bine. Daca eu am libertatea sa iubesc o singura persoana, atunci am libertatea sa ranesc o singura persoana. Daca am libertatea sa o iubesc putin, atunci am libertatea sa o ranesc putin. Daca pot sa o iubesc foarte mult, atunci pot sa o ranesc foarte mult. Si asa mai departe.

Faptul ca noi oamenii avem un incredibil potential pentru rau, indica, dupa mintea mea faptul ca avem si un potential incredibil pentru bine. Da, exista Hitleri si Stalini in lume. Dar exista si oameni ca Ralph Walenberg, Maica Tereza, Martin Luther King Jr. Nu vad cum ai putea sa ii ai pe ultimii fara ca macar sa risti sa ii ai pe primii. Daca avem potentialul sa asuprim sau sa nimicim milioane de oameni, este pentru ca avem deasemenea si potentialul sa eliberam si sa iubim milioane de oameni.

Pot sa inteleg de ce ai vedea aceasta ca si “proasta administrare”, si poate ca chiar ar fi daca ar exista o alta cale de mijloc pentru lucrurile aceasta. Eu nu cred insa ca exista. Dupa părerea mea, proportia dintre posibilitatile pentru bine si rau innascute in libertate este un adevăr metafizic. Este ca si cele trei laturi ale unui triunghi. Daca ai libertate, trebuie sa ai si acest risc.

Asadar merita? Aici intervine al doilea punct. Sub impactul unei tragedii de cosmar, este cu siguranta de inteles că oricine ar spune ca nu. Dar gândeste-te la trei lucruri: mai întâi, in viata noastra cu totii stim ca dragostea poate sa rănească. Când iubim pe cineva, când crestem copii, când dezvoltam prietenii, suferim de multe ori foarte mult. Stiu ca si tu ti-ai trait partea de suferinta in viată. Oameni ne resping, oameni mor, copiii se revolta, etc. Si totusi continuăm sa iubim. Privim asta deobicei ca si lasitate, tragedie si ca si teribil de nesanatos sa nu o facem. Daca o cineva nu ar iubi niciodata, nu ar suferi nicidata. Dar atunci, nici nu ar trăi cu adevărat.

Nu este oare Dumnezeu în aceeasi pozitie, însă la o scara cosmica? A refuza sa creeze o lume unde dragostea sa fie posibila pentru ca riscul ar fi prea mare, pare sa fie nu fie de natura lui Dumnezeu. Dragostea este cu adevarat singurul motiv pentru care merita creată! Nu libertatea de dragul libertatii este ceea ce valoreaza Dumnezeu – este dragostea. Libertatea este pur si simplu singurul mijloc prin care se poate ajunge la acest scop.

Aceasta ne aduce la al treilea punct. Dintr-o perspectiva crestina, riscurile implicate in creatie nu sunt doar pentru fiintele umane. Dumnezeu Însusi risa foarte mult in crearea lumii. Perspectiva biblica despre Dumnezeu dezvaluie un Dumnezeu care, de-a lungul istoriei, a suferit de pe urma alegerilor proaste facute de către oameni, si suferă pentru ca El iubeste. In cartea lui Osea, Dumnezeu se descrie pe Sine ca si unul căsătorit si îndrăgostit de o sotie care va fi necredincioasă. Ea se răneste pe sine, pe sotul ei si pe copiii săi prostituându-se. Asadar, cu toată suferinta Sa, Dumnezeu incearca continuu sa îi cheme pe copiii Săi, pe mireasa Sa, înapoi la o relatie credincioasa cu el.

Creatia lui Dumnezeu a fost atât de riscanta de fapt, încât, conform Scripturii, aceasta l-a implicat si pe El sa devina o fiintă umana, si sa moara o moarte infernala pe o cruce. În ciuda rebeliunii noastre împotriva Lui, Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât a fost dispus să treacă prin asta ca sa aiba o relatie eternă cu noi. Pe crucea Calvarului, Dumnezeu a luat asupra sa păcatul lumii cu toată durerea si pedeapsa pe care le produce păcatul. El nu trebuia neapărat sa facă asta. A facut-o din dragoste – pentru ca dragostea merita. Merita sa mori pentru ea, chiar si din punctul lui Dumnezeu de vedere.

Iar aceasta conduce la al patrulea punct al meu. Trebuie să punem întrebarea daca dragostea merită lucrul acesta din cea mai mare perspectiva posibilă. Dacă viata scurtă este tot ceea ce exista, dacă moartea chinuitoare a victimelor aduce sfârsitul absolut al existentei lor, atunci poate ca am putea argumenta legitim ca riscul nu merită – cel putin nu pentru victime. Dacă însa Crestinismul este adevărat, acesta nu este cazul pur si simplu. Vietile noastre pământesti temporare nu sunt decât un scurt preludiu al unei vieti care va dura la nefârsit. Pentru o mare majoritate, această viată este într-adevăr plină de nimic altceva decât durere si suferintă, dar dintr-o perspectivă eternă, aceasta este doar o mică parte din întreaga poveste. Isus a murit pe cruce ca oamenii să poată să existe etern în pace si bucurie cu Dumnezeu – raiul- si promisiunea Scripturii este că această stare va fi de asa o natură încât suferintele noastre prezente nici nu se pot compara cu ea (Romani 8:18). În lumina Auschwitz-ului trebuie că aceasta este de o frumusete de neînteles – ceea ce este exact ce spune Scriptura (1 Cor. 2:9).

Daca nu există rai, tată, atunci toate suferintele, lacrimile si plânsetele copiilor care mor, trec fără răspuns. Viata ar fi tragică pentru noi toti. Toate sperantele noastre, dorintele noastre, luptele noastre, străduintele noastre ajung la nimic, nimic pur! “Viata e un rahat si apoi mori.” Nu exista oare ceva însa în adâncul inimii tale care refuză să accepte acest lucru ca fiind adevărul întreg? Nu există ceva în tine care rezonează cu proclamarea biblică ca povestea asta trebuie să aibă un sfârsit fericit?

Am multe motive pentru a crede în Dumnezeu si multe motive pentru a crede că Crestinismul este adevărat - lucruri pe care sper să le pot împărtăsi cu tine cândva în viitor. Dar în afară de asta, refuz pur si simplu să accept ca existenta poate fi cosmarul fără sens care pare a fi, daca într-adevăr această viată scurta este singura viată care există.

Astept răspunsul tău.

Te iubesc, tată.

Greg.

Corespondenţa 2

2008-05-12T08:11:00.000-07:00

Corespondenta 2

De ce este lumea plina de suferinta?

23 Martie 1989
Draga Greg,

Ma bucur sa aud de la tine atat de repede. Sunt surprins ca poti tine pasul cu scrisorile acestea cu tot programul tau incarcat. Eu am oricum timp liber asa ca te las pe tine sa impui ritmul. Si mie imi place sa imi aerisesc gandurile ca si tie.

Distinctia pe care o faci dintre “Biserica Crestina” si “crestini” este interesanta si noua, dar sincer sa fiu, nu prea cred ce spui. Biserica nu se presupune ca este autoritatea delegata de catre Dumnezeu pe pamant sau asta este doar o idee catolica pe care am adunat-o eu de pe undeva? In orice caz, ai zice ca Dumnezeu ar supraveghea cel putin cate ceva din activitatile ei daca este modalitatea Lui de a mantui lumea.

Dar asta este oricum o parte doar dintr-o problema mai mare pe care o am cu ideea unui Dumnezeu a-tot-iubitor. Problema nu este doar raul din biserica ci raul din lumea intreaga. Daca Dumnezeu a creat lumea asta si ii pasa de ea, de ce naiba exista atata suferinta in ea? In scrisoarea ta raspunsul era ca Dumnezeu nu poate fi tras la raspundere pentru ca El i-a dat omului libertatea de a alege sa faca binele sau raul. Dar, Greg, nu cred ca intrebarea poate fi data la o parte asa de usor. Daca libertatea de a decine sa alegem raul rezulta in durerea si suferinta oamenilor nevinovati, atunci Dumnezeu nu este chiar atat de “iubitor” precum il faci tu!

M-am gandit la asta cand am citit despre nebunul asta de aici din Florida care a fost eliberat din puscarie dupa ce a stat acolo vreo 7 sau 8 ani pentru ca a violat o adolescenta si apoi i-a taiat ambele maini si parasind-o crezuta moarta. A fost alegerea lui sa comita crima dar ce alegere a avut saraca fata? Ar parea ca Dumnezeul “iubitor” si protector a uitat totalmente de ea! De ce valoreaza pentru Dumnezeu libertatea criminalului dar nu si libertatea victimei?

O alta situatie asemanatoare este seceta din Africa ce cauzeaza foametea a milioane de oameni din cauza lipsei ploii. Acolo nu este implicata nici o alegere. Natura s-a incurcat in aprovizionarea apei asa ca milioane de oameni, toti nevinovati, majoritatea din ei copii, mor de o moarte crunta. Unde era Dumnezeul “iubitor si protector” tot timpul asta, sau a uitat doar de ei? Sa ii pedepsea oare El pentru ceva pacate sau pentru ca sunt musulumani, dupa cum l-am auzit spunand pe un tip evanghelizator crestin? Asta ar fi mai rau decat un Dumnezeu care doar ii uita!

Treaba este ca lumea asta nu arata asa cum ar arata o lume pe care am avea-o daca in spatele ei ar exista un Dumnezeu atotputernic si atotiubitor. Si nu vad cum explicatia ta despre libertate amelioreaza in vreun fel situatia.

Cam atat deocamdata. Astept scrisoarea ta.
Cu mult drag,
Tata

_______________________________________

29 Martie 1989
Draga Tata,

Ei bine tata, trebuie sa recunosc ca aduci niste puncte extrem de bune in scrisoarea ta. Pui cele mai grele intrebari la care un teist poate face fata. Asta este intr-adevar material bun.

Te intrebi deci cum un Dumnezeu atotiubitor poate permite ca o fata sa fie violata si mutilata de catre un nebun, si nu accepti explicatia ca Dumnezeu i-a dat acestui nebun libertatea de alegere, pentru ca aceasta explicatie nu ia in consideratie libertatea (violata) a fetei.
Asta este o intrebare foarte dificila, intr-atat de dificila incat este aproape insensibil sa ii dau un raspuns. Si, intr-adevar, sub impactul emotional al acestui cosmar ar fi perfect de inteles sa fii manios pe Dumnezeu si pe orice altceva in intreaga lume. Pentru cei atinsi de aceasta tragedie, mania este singurul raspuns imediat de inteles. Biblia insasi contine intrebarile sincere si chiar rugaciunile manioase al multor “eroi ai credintei” (ex: Iov, David, Ieremia). Dumnezeu nu este amenintat de mania sau indoiala noastra.

Dar atunci cand in final lucrurile se linistesc, vine un timp cand in care trebuie sa ne gandim cine este cu adevarat responsabil pentru tot acest rau. Si atunci cand facem asta, afirmatia mea este ca responsabilitatea nu poate fi aruncata asupra lui Dumnezeu.

Mie mi se pare, tata, ca daca Dumnezeu da libertatea de alegere creaturilor Sale, atunci el trebuie sa permita si posibilitatea ca ele sa abuzeze de aceasta libertate, chiar daca asta poate sa inseamne ranirea celorlalti. A fi cu adevarat liber inseamna sa fii moralmente responsabil, si sa fii moralmente responsabil inseamna sa fii moralmente responsabil fata de altii. Ce este libertatea de a iubi sau de a nu iubi daca nu este libertatea de a-ti infrumuseta sau de a-ti rani aproapele? Dumnezeu a structurat lucrurile de aceasta natura pentru ca alternativa ar fi doar de a avea o rasa de roboti care nu pot iubi in mod sincer – dar acest lucru cu greu ar fi meritat sa fie creat, nu-i asa?

Asadar de ce nu intervine Dumnezeu de fiecare data cand cineva are de gand sa abuzeze de libertatea sa ca sa raneasca pe altcineva? Raspunsul, cred eu, se gaseste in natura libertatii insesi. O libertate care este impiedicata sa fie exercitata oricand urmeaza sa fie abuzata nu ar mai fi libertate pur si simplu.

Priveste lucrurile din perspectiva asta: daca i-as da lui Denay cinci dolari, pot sa controlez in mod absolut felul in care ii cheltuie? Daca as interveni de fiecare data cand as crede ca urmeaza sa cheltuiasca acesti bani in mod neintelept (dupa judecata mea), atunci nu sunt deloc cu adevarat banii ei. I-am dat oare atunci ceva cu adevarat? Daca singurul lucru pe care si-l poate cumpara cu banii ei sunt lucrurile pe care eu decid ca merita sa fie cumparate, atunci sunt cei cinci dolari banii ei cu adevarat? Nu sunt oare inca banii mei pe care eu ii cheltuiesc indirect prin ea?

La fel si cu Dumnezeu, daca El ne da cu adevarat libertate, atunci ea trebuie sa fie, cel putin intr-o anumita masura, irevocabila. El trebuie sa aiba intr-o masura limitata, o atitudine de “nu atingeti!” fata de libertatea noastra.

Sper ca asta sa aduca ceva lumina la intrebarea asta complicata. Daca ceea ce spun eu este corect, atunci extaordinarul rau pe care il vedem ca oamenii si-l fac unii altora este o posibilitate necesara daca vrem ca aceasta sa fie lumea in care dragostea sa fie posibila. Nici chiar Dumnezeu nu ar putea sa ceara altceva. Spune-mi daca, si anume cum, vezi diferit lucrurile.

Astept cu nerabdare raspunsul tau.

Mereu, cu toata dragostea mea,
Greg.

Corespondenţa 1

2008-05-12T08:06:00.000-07:00

Corespondenta 1

De ce a facut Crestinismul atata rau?

13 Martie 1989

Draga Greg,
Am primit ieri scrisoarea ta si am considerat-o cu adevarat provocatoare.
Mai intai vreau sa iti spun ca sunt entuziasmat despre dezbaterea ta cu savantul islamic si mi-as dori sa fiu acolo sa o vad. Daca este posibil, imi poti trimite o caseta?
Ideea ta de a dialoga pe tema Crestinismului mi s-a parut foarte interesanta si as fi bucuros sa o fac. Am destul timp liber. Cred insa ca imi acorzi prea mult credit, Greg. Credinta mea (sau lipsa ei) nu se bazeaza prea mult pe vreo pozitie pozitiva pe care o am, ci mai degraba pe o gramade de negative. Gasesc destule greseli (nedreptati) in multe religii si viziuni politice, dar nu sunt pe deplin ferm pe ceea ce cred personal – cel putin nu in ceea ce priveste religia. Nu am cu adevarat o “credinta” sau o “vedere despre lume” de nici un fel. Stiu insa in mod sigur ceea ce nu cred. Si de asemenea, spre deosebire de tine, eu nu sunt un filozof invatat, asa ca daca imi scrii asa cum ai scris in dizertatia ta, poti s-o lasi balta. Nu voi putea sa te urmaresc. Va trebui deci sa mentii lucrurile simple.

Dupa cum stii, admir educatia pe care ai urmat-o, Greg, si mereu m-am intrebat cum de poti inca sa continui sa crezi in toata treaba asta cu Crestinismul in ciuda a faptului ca ai frecventat toate aceste institutii liberale. Ma deruteaza. Toata treaba asta mi se pare neplauzibila. Dar eu nu m-am dat niciodata inapoi de la o controversa, asa ca de ce sa incep acum?

M-ai invitat sa aduc orice obiectii care imi vin in minte, asa ca am sa incep chiar acum. Iata aici una despre care m-am intrebat mere: cu poate un Dumnezeu atotputernic si a-tot-iubitor sa permita ca biserica sa faca atata rau umanitatii pentru atat vreme. Nu se presupune ca este biserica Lui adevarata, reprezentarea Lui pe pamant? Asta am fost invatat in zilele mele de catolicism.

Asa ca ma intreb, unde era Dumnezeu atunci cand crestinii masacrau musulumani si evrei – incluzand femei si copii – in timpul sfintelor cruciade? De ce a permis Dumnezeu ca “oamenii Lui” sa arda aproape o intreaga populatie de evrei “necredinciosi” in Spania in timpul Inchizitiei Spaniole? De ce ar permite un Dumnezeu a-tot-iubitor bisericii sa ia parte la asemenea lucruri ca si Holocaustul (in cel mai bun caz s-au facut ca nu vad) – si sa faca toate acestea “in numele Lui”?

Dupa mintea mea, lucrul acesta este destul sa dovedeasca faptul ca biserica nu poseda nici o filozofie adevarata. Si a fost aceasta biserica, nu, care a decis care carti sunt “divine” si ar trebui incluse in “Sfanta Scriptura”. In ceea ce ma priveste acest singur lucru este destul ca sa resping Biblia ca pe o gluma.

Ei bine, ai vrut o obiectie: ai primit una. Astept raspunsul tau.

Transmite dragostea mea lui Shelley si copiilor.

Cu drag mereu,
Tata

___________________________________

16 Martie 1989

Draga Tata,
Iti multumesc tare mult pentru scrisoare. Cu privire la dezbaterea mea, daca pot sa fac rost de o caseta pentru tine, iti voi trimite una. Stiu ca in trecut au filmat aceste dezbateri (omul cu care am sustinut dezbaterea are la dosar peste 300 de casete video!), dar nu stiu care sunt planurile asociatiei de Musulumani care a sponsorizat aceasta dezbatere. Te anunt eu.

Ma bucur tare mult ca esti de acord si esti interesat sa avem un dialog continuu despre Crestinism. Imi pot da seama ca toata treaba asta o sa fie angrenanta si stimulanta pentru amandoi. Stiu ca esti dupa cum ai spus, mult mai sigur pe ceea ce nu crezi decat pe ceea ce crezi. E ok. Este intotdeauna mai usor sa dovedesti o teorie ca fiind falsa decat sa dovedesti ca este adevarata, asa ca este rezonabil sa am mai multe credinte despre ceea ce crezi ca este fals decat despre ceea ce crezi ca este adevarat. Este semnul unei minti sanatoase si critice.

As vrea doar sa te rog sa incerci sa iti pastrezi o minte deschisa pentru posibilitatea ca cel putin unele din incredintarile pe care Crestinismul, asa cum este el invatat in mod traditional, sa fie adevarate. Singura mea pretindere – cea pe care incerc sa o apar – este aceea ca credintele fundamentale ale Crestinismului sunt cele mai rezonabile incredintari pe care cineva isi poate baza viata. Credinta ca exista un Dumnezeu personal si iubitor, care se dezvaluie in cele din urma in si prin Isus Hristos, care a prevazut mantuirea lumii prin har prin acest om, si care a inspirat Biblia ca si pe modalitatea noastra de a invata despre el si de a interactiona cu el: aceste credinte, sustin eu, sunt mai confirmate si de departe mult mai implinitoare decat orice alta viziune asupra lumii pe care ar putea-o avea cineva. Si scopul meu, ca sa fiu sincer, este sa te conving de adevarul acestor increderi si sa te aduc la o relatie cu Hristos. Cunosc din proprie experienta plinatatea vietii, pacea si bucuria pe care aceasta relatioe o da, si vreau sa o impart cu tine. Si, asa cum m-ai rugat, iti promit ca am sa tin partea mea din discutie la nivelul unui laic.

Obiectia pe care ai adus-o in scrisoarea ta este cu adevarat una buna. (Dupa cum vezi in mod clar, nu iti acord, dupa cum sustii in mod umil “prea mult credit”.) Primul meu raspuns si cel primordial este ca nu cred ca Dumnezeu poate fi tras la raspundere pentru ceea ce Biserica Catolica – sau orice alta biserica sau orice alta religie – a facut sau va face. Din punctul meu de vedere, Dumnezeul despre care vorbeste Biblia si care este incarnat in Isus Hristos, este un Dumnezeu al dragostei si asta presupune ca este un Dumnezeu al libertatii, pentru ca nu poti avea dragoste fara sa ai libertate. Noi am fost creati cu posibilitatea sa alegem dragostea si in acelasti timp cu potentialul sa alegem opusul ei – raul.

A presupune ca Dumnezeu este responsabil pentru raul nostru – chiar si raul comis “in numele sau” – este, banuiesc, sa presupunem ca oamenii sunt roboti care infaptuiesc simplu un program divin dinainte planificat. Daca acesta ar fi cazul, atunci nu am putea niciodata sa fim fiinte iubitoare. Vreau sa arat ca, in final, tot raul din lume vine de la libertatea altora decat a lui Dumnezeu.

Faptul ca a fost “Biserica Crestina” cea care a ales sa faca raul despre care imi scrii, si sa il faca folosind numele lui Dumnezeu sustine, dupa parerea mea, faptul ca nu tot ceea ce se intampla sub numele de “crestin” este crestin. Crestinismul nu este o religie sau o institutie de nici un fel: este o relatie. In cadrul religiei Crestinismului exista, si au existat mereu crestini autentici – oameni care au o relatie mantuitoare si transformatoare cu Isus Hristos. Iar acest fapt este motivul pentru care Crestinismul a adus atat de mult bine in lume (in ciuda raului). Dar “religia” Crestinismului, “institutia” bisericii nu este in ea insasi crestina. Doar oamenii, nu si institutiile, pot fi crestini.

Astfel deci vreau sa fac o distinctie bine definita intre Crestinismul pe care il apar eu si “Biserica Crestina”: cele doua nu pot avea nimic mai mult in comun decat un nume. Nici nu as visa sa apar tot ceea ce s-a petrecut sub marca “Crestinism”. Ca si tine si eu sunt infuriat de o mare parte din aceste lucruri.

Ei bine, iti multumesc din nou pentru raspuns. Nici nu pot sa iti spun cat de fericit sunt ca discutam deschis in maniera aceasta. Digereaza raspunsul meu si trimite-mi reactia ta. OK?

Cu drag,
Greg

Invitaţia

2008-05-01T15:08:00.000-07:00

Invitatia: Tatalui meu, cu Speranta

10 Martie, 1989

Draga Tata,

Sper ca totul este bine cu tine si cu Jeanne acolo in Florida plina de soare. Pe langa putina raceala care rataceste prin casa noastra, infruntam destul de bine ultimele stagii – foarte lungi – ale iernii din Minnesota. Dar va veni vreodata primavara?

Iata aici ceva ce te-ar putea interesa. Ieri am fost invitat de catre Centrul Islamic din Minnesota sa dezbat public un savant islamic foarte renumit pe tema Trinitatii la Universitatea din Minnesota. Poate ca in pofida a ceea ce gindirea mea mi-ar fi spus, am acceptat. Omul acesta este un argumentator de profesie ale carui scrisori de acreditare sunt aproape enciclopedice. Va avea loc in data de 13 Aprilie.

Asta (aproape ca) ma conduce la punctul scrisorii mele. Dupa cum stii, predau apologetica aici la Bethel. Apologetica este stiinta apararii credintei Crestine impotriva obiectiilor pe care necrestinii le au si prezentarea argumentelor pozitive pentru adevarul credintei crestine. In ceea ce priveste lucrurile academice, aceasta este prima mea dragoste. Dezbaterea mea cu savantul islamic in aprilie va fi un exercitiu in apologetica.

Ceea ce tu nu stii pentru ca nu ti-am spus niciodata, este ca trebuie sa iti multumesc tie in pentru ca am intrat pe acest teritoriu. Vreau sa iti multumesc pentru asta. Cand am devenit crestin acum vreo 14 ani, ai fost ingrijorat in mod legitim ca m-as fi bagat intr-un fel de cult fara minte. (Se pare ca nu erai foarte departe de a te insela la momentul respectiv!) Asa ca ai continuat sa ma provoci in ceea ce priveste credinta cu intrebari si obiectii. Nu prea am apreciat asta la momentul respectiv, dar apreciez acum in mod sigur si te iubesc pentru asta. M-ai fortat sa ma gandesc serios si in mod critic la ceea ce cred si de ce cred. Tu m-ai bagat in apologetica.

Dupa vreun an, insa, discutiile noastre despre Crestinism s-au oprit. Te-ai ingrijorat din ce in ce mai putin, cred, pe masura ce Crestinismul meu a devenit mai matur si mai putin ca si un “cult” si cu mintea ingusta. In cateva ocazii de atunci, am adus in discutie cu tine subiectul Crestinismului intr-un mod mai general, dar nu am ajuns niciodata sa continuam chestiunea in adancime. Si aceasta ma aduce la punctul final al scrisorii de fata.

Tata, mi-ar placea enorm sa intru cu tine intr-o discutie adanca despre de ce am continuat sa fiu crestin in ultimii 14 ani. Aceasta nu este doar pentru ca, sau nici macar in primul rand din cauza ca imi place apologetica. Este in primul rand pentru ca te iubesc pe tine. Nimeni nu poate da vine pe o altcineva pentru dorinta de a impartasi ceva ce este de mare valoare pentru el cu o alta persoana pe care o iubeste, si eu asta as vrea sa fac cu tine. Credinta mea in Isus Hristos, experienta mea cu puterea si dragostea lui mantuitoare, este cel mai de pret lucru din lume pentru mine – si cred cu adevarat ca este cel mai de pret lucru pe care orice fiinta umana pe acest pamant il poate avea. Cred deasemenea ca o relatie cu Hristos este cel mai de pret lucru pe care o persoana il poate avea din cauza ca are, din punctul meu de vedere, consecinte eterne.

Mi s-a parut ciudat si gresit ca am petrecut atata timp discutat Crestinismul cu altii si nu l-am discutat in adancime cu propriul meu tata, ale carui griji si preocupari m-au adus in acest domeniu in primul rand! Ai 70 de ani acum si, sincer, cred ca este timpul sa incep aceasta discutie. Deasemenea mi se pare just ca si parte din relatia noastra de tata si fiu, sa fim deschisi unul cu celalalt in ceea ce priveste intelegerea noastra despre lume.

Tata, eu te cunosc pe tine si stiu ca sa iti “predic” nu ar ajuta la absolut nimic. (Am incercat asta atunci cand am devenit crestin, tii minte?) Crede-ma, nu am nici o inclinatie sa fac asta. Ceea ce as face mai degraba este sa iti propun sa ne angrenam intr-o discutie continua despre Crestinism. Mi-ar placea sa iti dau oportunitatea sa impartasesti cu mine toate motivele pe care le ai pentru a nu fi crestin, si eu as vrea sa imi dai oportunitatea sa impartasesc cu tine toate motivele pentru care sunt crestin.

Ai fi dispus sa faci asta? Cred ca ar fi cel putin antrenant pentru amandoi si ne-am cunoaste mai bine unul pe altul. A-ti avea credinta in fata unei provocari – orice credinta ai avea – este mereu un lucru bun. Daca nu poate “sa faca fata focului”, o credinta nu merita tinuta – fie ea Crestinism sau ateism. Asadar, haide in dragoste, sa ne provocam unul pe altul. Ce spui?

Al tau, cu speranta,
Greg.

Introducere

2008-05-01T15:06:00.000-07:00

Prefata

Exceptional de inteligent, un sceptic puternic, foarte hotarat si de 70 de ani – s-ar putea gasi un candidat la convertire mai putin potrivit decat tatal meu? Mi-a dat putini termeni pentru speranta. Tatal meu nu s-a aratat niciodata deschis fata de Evanghelie. A avut mereu resentimente fata de iserica si era foarte deschis in animozitatea sa fata de ceea ce el numea “tipul celor nascuti din nou”. Putinele discutii pe care el si cu mine le-am avut despre credinta in timpul celor 14 ani de cand devenisem crestin pana la timpul cand a inceput corespondenta noastre au fost ciudate, foarte scurte si totalmente zadarnice. Sincer sa fiu, parasisem orice speranta pentru mantuirea lui.

Cu toate acestea, incepand din martie 1989 m-am simtit indemnat de Dumnezeu sa incerc inca o data sa impart credinta crestina cu tatal meu, de data aceasta nu fata in fata ci prin intermediul scrisorilor. Imi imaginam un dialog pe termen lung cu toate cartile pe masa. I-as da oportunitatea sa ridice toate obiectiile pe care le are impotriva Crestinismului iar el mi-ar da mie oportunitatea sa raspund la aceste obiectii si sa ii arat termenii pozitivi pentru sustinerea adevarului credintei crestine. Sincer sa fiu, am crezut initial ca nu va iesi mare lucru de aici. Dar ce aveam de pierdut?

Spre surprinderea mea, tatal meu a acceptat invitatia mea. Dupa aproape trei ani si 30 de scrisori dupa inceperea corespondentei noastre, Edward K. Boyd l-a acceptat pe Isus ca si Domn si Mantuitor al vietii sale in 15 Ianuarie 1992.

Pentru mai multe motive am simtit ca ar fi important sa fac publica aceasta corespondenta. In primul rand, exista o multime de crestini care, ca si mine au multi apropiati lor care sunt necrestini. Unii din acesti apropiati ai lor sunt poate la fel de rationali, de sceptici si “aparent” fara speranta cum era si tatal meu. Este rugaciunea mea ca aceasta corespondenta dintre tatal meu si mine sa fie nu doar folositoare ca si o sursa de speranta dar si ca si o resursa de informatii pentru credinciosii in situatii similare. Intrebarile si obiectiile pe care tatal meu le-a ridicat sunt intrebarile si obiectiile pe care le au de cele mai multe ori necredinciosii cu privire la Crestinism.

In al doilea rand, acest dialog poate fi folositor celor ce se lupta cu fundamentul rational al credineti lor cat si pentru necredinciosii care, ca si tatal meu chibzuiesc la adevarul Crestinismului. Chiar daca aceasta corespondenta nici nu se apropie macar de o aparare exhaustiva a credintei crestine, intrebarile puternice (agere) ale tatalui meu ating aproape toate obiectiile relevante si invoca aproape toate consideratiile relevante in apararea credintei crestine.

Finalmente, aceasta corespondenta poate fi de folos, cred eu, si celor ce studiaza apologetica si evanghelismul personal. De prea multe ori privim studiul apologeticii ca si un o disciplina de “turn de fildes” cu putina relevanta pentru ceea ce se intampla cu adevarat in raspandirea Evangheliei. Consideram frecvent obiectiile la credinta crestina de natura morala si nu intelectuala. Ceea ce pacatosii au nevoie este propovaduire nu argumente (rationalizare).

Este speranta mea ca acest dialog sa imprastie acest mit. Exista bineinteles o dimensiune spirituala in opozitia unui necredincios la Evanghelie (2 Cor. 4:4), si argumentele (ratiunea) de sine statatoare, nu sunt suficiente pentru a converti o inima necredincioasa. Rugaciunea si lupta spirituala sunt de asemenea mereu necesare. Dar asta nu inseamna in nici un caz ca obstacolele rationale pe care necredinciosii le au sunt nesincere si ca credinciosii nu au nici o responsabilitate pentru a cunoaste si a impartasi fundamentul rational al credintei pe care o au. Scriptura presupune o astfel de responsabilitate (1 Petru 3:15).

Corespondenta este o ilustratie despre cum elementele intelectuale si spirituale ale opunerii unui necredincios la Evanghelie merg mana in mana si cum o persoana poate adresa ambele elemente simultan. Este o ilustratie despre cat de practica si eficace poate fi apologetica. Este un exemplu despre cum Dumnezeu poate sa foloseasca consideratiile intelectuale ca sa atinga si sa schimbe o inima a unuia ale carui minte si inima au fost anterior imperturbabile de catre lumina Evangheliei. Si, in final, aceasta corespondenta este o marturie a puterii transformatoare a dragostei persistente si a comunicarii sincere in impartasirea Evangheliei.

Inca un cuvant ar trebui poate inca spus despre aceasta corespondenta. Tatal meu si cu mine, impreuna cu editorii acestei lucrari, am cautat sa pastram corespondenta originala dintre noi pe cat de mult posibil. O anumita cantitate de munca editoriala a fost necesara pentru scopuri de claritate si organizare (si anume, corespondenta originala nu a decurs atat de tematic precum decurge in forma prezenta), dar am inccat sa pastram cat s-a putut de mult din formularea originala. In multe cazuri, spre exemplu, nu am incercat sa “curatam” limbajul folosit de catre tatal meu pentru ca am simtit ca omiterea aceasta ar fi slabit autenticitatea dialogului nostru. Ne cerem iertare daca unii dintre cititori gasesc ofensiv acest lucru. De asemenea, in interesul autenticitatii, am retinut forma oarecum degajata a citarii din cand in cand a Scripturii. Acolo unde sunte menite citate scripturale excate, sunt in forma New International Version. [N.T. in engleza, o versiune foarte frecventa – in Romaneste Cornilescu si/sau Bartolomeu Valeriu Anania.]

As vrea sa aduc multumiri celor multi care au ajutat la aducerea acestei corespondente in forma unei carti. Ii apreciez adanc pe studentii din clasa mea interimara de apologetica din 1992 de la Bethel College pentru comentariile lor perspicace si sugestiile editoriale cu privire la aceasta colectie de scrisori. A fost o placere sa impart cu ei bucuria convertirii tatalui meu in timpul acestui curs. Multumirile mele merg si catre membrii claselor mele anterioare de apologetica atat de la Bethel cat si de la Church of the Open Door, pentru cunoasterea pe care au impartasit-o cu mine la citirea diferitelor scrisori de la tatal meu in timpul desfasurarii cursurilor noastre.

O gratitudine profunda trebuie exprimata bineinteles tatalui meu pentru ca a fost deschis la acest dialog si pentru ca si-a revarsat atatea ganduri, sentimente, timp si viata in aceasta corespondenta. Sinceritatea sa, atitudinea sa “nu ma lua cu prostii” si autentica stralucesc intr-un mod extrem de inviorator prin corespondenta noastra si pentru aceasta ii multumesc. Ii multumesc deasemena pentru permisiunea pe care mi-a dat-o din start de a imparti cu studentii mei scrisorile sale si acum pentru acordul de a impartasi intregul nostru dialog cu Dvs.

Si in final, tatal meu si cu mine dorim sa ne xprimam gratitudinea noastra cea mai mare Domnului nostru Isus Hristos. Dupa cum se vede in vietile noastre, harul sau este intr-adevar minunat. Rugaciunea noastra este ca aceasta colectie de scrisori sa aiba vreun folos in aducerea altora – unii despre care s-a crezut poate ca numai au speranta – in harul Sau minunat.
Dr. Gregory A. Boyd

Despre Greg şi Ed Boyd

2008-05-01T15:05:00.000-07:00

Edward K. Boyd locuieste in Lake Placid, Florida. Este tatal a 6 copii, bunicul celor 15 nepoti si strabunicul a 9. A lucrat 35 de ani la Uniroyal Tire Company ca si agent de vanzari. Dupa multi ani de agnosticism, Dl Boyd a devenit crestin la varsta de 73 de ani.

Gregory A. Boyd este professor de teologie la Bethel College in St. Paul, Minnesota. A absolvit la Universitatea din Minnesota cu Bachelor of Arts in filozofie, si-a primit titul de Master of Divinity la Yale Divinity School si titlul de doctor de la Princeton Theological Seminary. Este preot si predicator la Woodland Hills Church in St. Paul, Minnesota. A scris trei carti si numeroase articole cu subiecte teologice. Este casatorit cu Shelley Boyd si are trei copii.